Pierzătorul nu este cel ce nu a câștigat, ci cel ce nici măcar nu a încercat

Am plecat cu un gând, cu o fantasmă a trecutului, prezentului și viitorului. M-am găsit, pentru un moment, într-o lume nouă, lipsită de sori, nori, vise sau realități; o lume a irealului, nu lumea visului nocturn, ci cea a visului diurn, în care stelele nu se clatină pe cer, ci se încovoiază în eternul abis al gândirii, prinzând glas în sufletul meu. Au început să strige la mine, să mă cheme înspre o nouă existență, o nouă proiecție a persoanei mele într-un viitor alternativ, nescris sau prescris, într-un glob al timpului, care însă nu uită nicicând să existe în trupul visătorului.

Și așa am visat să studiez la Stanford.

Glasul singur al copilului din mine a avut nevoie de un vis, a simțit nevoia de a aspira la ceva ce simțea că nu poate atinge, cu resursele și posibilitățile lui. Nu ar fi putut niciodată viziona întruchiparea, umbra îngrădită între patru pereți necolorați, mucegăiți, lipsiți de glas, ca să vadă vreodată apusul american al Californiei. Și totuși a aspirat, a vrut să fie, a avut o dorință, un vis provenit din cele mai adânci rădăcini ale complexelor sale, pierdut în negura propriei existențe, un vis în care, uneori, a crezut, alteori s-a pierdut.

Așa am început în clasa a XI-a: de a face din muscă, ciocoi; din mlaștină, câmpie cu flori; din lipsă, abundență. Am vrut să exist, să merit, să contez. Pentru cine? Nu știu cine. Ba știu cine. Poate aș fi dat vina pe familie, părinți, împrejurări, dar am visat să merit și să exist în primul rând pentru mine, pentru copilul din mine, care, deși zilnic era trezit de lumină, niciodată nu vedea soarele.

Parcursul ar fi fost povestit pe îndelete, însă nu. Îmi este greu să împartășesc într-o singură postare tot ce au însemnat lucrurile astea pentru mine! Dar cred că cel mai important...

Am fost învățat ce înseamnă să visezi, să muncești și să nu reușești!

Și totuși să ajungi în punctul în care să nu regreți nimic, să crezi în tine și în ființa ta, în valoarea ta umană, care va transcende orice limitare a societății și a preceptelor unor instituții educaționale, căci sunt unic, și tu ești unic, și oricine, oricând, va fi și este unic.

Cum se simte sa nu fi intrat? Eliberator... Sincer, se simte foarte foarte eliberator… Nu m-am mai simțit de foarte mult timp atât de liber cum m-am simțit acum. Am dat afara emotie, dar…

Am învățat ce înseamnă să pierzi!

"Greșit, nu, nu ai reușit, nu ai fost suficient. Puteai aplica mai devreme, ai fi ajuns mai bine profesional!” Îmi pare rău, Alex, că simți asta! Dar nu te cred. Ai dreptate, ai dreptate în tot ceea ce spui și totuși… și eu am dreptate. Cel de acum, acea voce din mine care nu mai acceptă să fie ceea ce nu este, nu mai acceptă să aspire spre a demonstra, a-și demonstra valoarea.

Căci diamantul nu încearcă să demonstreze rubinului că el este diamant, el doar există, strălucitor, suav, în eternul timpului. Sunt un diamant? Nu, nu sunt un diamant, ci sunt eu, Alex, care, în pofida căutărilor lui, poate realizează că nu a avut niciodată nevoie de diploma celei mai prestigioase instituții de învățământ ca să își demonstreze valoarea. El poate este extraordinar prin propria-și existență, însetată spre pur, spre sincer, spre adevăr, adevărul nefiltrat al cunoașterii, spre Viață, spre Sine, spre Artă.

Nu a fost niciodată vorba despre asta și, poate, nicio facultate nu va reuși să vadă vreodată reala mea valoare, din prisma nevoilor și căutărilor ei. Și totuși, eu sunt exact, am fost și voi fi la fel de valoros, căci aspir, descopăr, greșesc și lupt pentru cea mai profundă comoară a existenței și a universului - viața.