Pedeapsa de a fi om

Mă uit în jur și văd un spectacol, un spectacol al realului, al adevărului, al căutării omului. Trăim într-un vid, lipsiți de propria persoană, unde lumea noastră lăuntrică își pierde din adâncime și lasă loc materiei, nu prin instinctualitatea și aparența firească, ci prin fuga orbească după un ideal neînțeles.

Ce este clar, tangibil, ușor de mirosit, văzut și pătruns este ceea ce domină sfera psihicului, această perfecțiune a umanității, care se lasă a fi imperfectă în viciile realului. Rațiunea domină existența, știința exactă care spune și determină prin concret cauzalitatea, ce se întâmplă după ce trăiești, visezi și mori, însă care se uită pe ea însăși și se afundă într-o aroganță acerbă.

Pe de altă parte, cel complexat de propria ființă, tinde spre emoție, curat, suflet, astfel sinele se ascunde în spatele barierelor tristului, tragicului unei vieți, ce pare a nu fi nicicând pătrunsă de cei din jurul său, în așa fel încât ajunge să critice tot și toate, să pară că perfecțiunea este „eul”, egoismul căutarii propriei persoane, dăruirea întru totul sinelui sigur, dar nesigur, lipsit de către canoanele celorlalți. 

Toți ne avem limitările și credem, cu indolentă, ca ne știm adevărul, fie el prin exactitate - știința - sau prin tumultul descoperirii sinelui, în așa fel încât ignorăm complet albastrul când vedem doar roșu, și roșul când vedem doar albastrul.

Totuși, noi, precum cerul și mările se îndreaptă spre aceeași condiție, adâncimea, sensul și dimensiunea pe care fiecare dintre noi și le însușește sunt complet opuse; cerul se crede deasupra mării, iar marea se crede deasupra adâncurilor, iar omul, terestru, din păcate, își însușește expediția în această ipostază doar într-o direcție - în sus sau în jos -, ori spre propriile dedesubturi, demascându-și ființa de orice precept și nevoie condiționată, ori spre aspirațiile societății, ale cerului, ambele implicând o doză inumană de efort.

Asta ne duce inspre a constata că cel ce își întrece limitele va fi pedepsit, iar cel ce nu caută a întrece nici barierele sinelui, nici ale lumii, nu este om - se prea poate să fie plat, precum marea moartă, fără valuri, fără învăluirea căutărilor, fără bucuria înecului, fără tristețea eșecului, pierdut pe o barcă infinită, fără a pluti, fără a înota, fără suflet, fără trup.