Glasul suferinței, glasul judecății

Ce sunt eu, tu, voi, noi toți, când nimic nu mai are sens, când împrejurimile cad, copacii se defrișează rând pe rând și pică într-un abis al sufletului, al conștiinței? Tot ce este în jurul meu se pierde, conturul moare, bucuria moare, iar emoția devine echivalentul unei țepi strasnice ce pătrunde și mă înnebunește, ce mă face să piez, să uit, să mă mai ridic până în ceruri, unde cad, în derivă, în abis, spre moarte, spre sine, spre dezmat, spre neajutorare - rana de a nu fi fost suficient de bun. Mereu am simțit că indiferent de ce aș face, nu aș fi meritat ca existenței mele să i se asigure o pătură caldă, liniștită, un susur suav al unei ape curgătoare, plăcut, dornic să mă cunoască, să mă pătrundă, fără învălmășeală, regrete, pierzanii sau deșertăciuni.

Și ajung să mă întreb apoi: ce înseamnă să îți urmezi un vis, să nu ai de dat explicații și justificări nimănui pentru ceea ce vrei să faci. Ce înseamnă să te lupți zi de zi, oră de oră, secundă de secundă, timp mort și viu, scurs și pătruns, etern și efemer în același timp, cu viteza unei lumini spasmodice ce reverberează roșu, verde și albastru, ură, suferință, furtisag, dorință, respirație, tristețe, pentru a fi înțeles, doar ca să ți se spună: "Ești un dobitoc". De prea multe ori mă pierd pe mine, în neîncredere, ce o maschez în nestire, de parcă breaking news-ul zilei ar fi fie ce formă de a mă face pe mine văzut s-a mai descoperit. Îmi spun că nu știu ce doresc să realizez în această viață, sau, de fapt, mă prea mult regăsesc în frică, cum de fiecare dată se prea poate să îmi fi fost. Nu am vreo revelație sau vreo înțelegere aprofundată a propriei persoane, doar vreau, dinadins, ca vocea aceea tăioasă, aspră, crudă, cuprinsă de răutate, regret și suferință, să dispară, să se disipe în eternul abis al gândirii și să lase loc sufletului meu să strige, să se joace, să urle, să piară și să renască. Să lase loc doar acelui cerculeț frumos, acelui plâns suav, pur și sincer al dorinței mele, să nu mai taie aripi, să mai ucidă vise, speranțe și căutări, ci să mă lase să ma inalt viu, liber spre ceruri, stele, constelații, spre mine, spre sine, spre tine, spre noi, spre toți. Să mă reculeg, sa ma ridic de pe sol, fără noroi și frunze pe picioare, pe mâini și pe buze, doar ca să constat că mă aflu pe o câmpie a adevărului, un apus al sincerității, un răsărit al unei noi vieți, încheierea roșiatică a unei traiti chinuite, prinsă în lanțurile destinului celor mai fioroși, de cele mai pătrunzătoare ființe din trecutul meu, numai doar să mă las să tind spre răsăritul, spre nasterea acelui moment, al prezentului, spre bucurie.

Dar tropaitul incepe din nou: ZDUB, ZDUB, ZDUB!

De prea multe ori mi-am auzit, treptat și repetat, aceleași dubii încrezute, ce m-au urât, m-au durut, m-au pus la pământ, au dat cu mine de pereți, de oglinzi, de ceasuri de sticlă gălbuie și bolnăvicioase. M-au strivit, precum un scarabeu, și mi-au tăiat coarnele, precum unui cerb.M-au adus la dispreț, la ură, la nemernicie, la sudură, la cheag, la lipsă de întreg. Aceleași voci, răsărite din năpraznicul lampadar, ce mai licăre pe ici-colo, câte o urmă de complex, evidentiaza incapacitatea mea de a fi, da vlaga furiei, stresului, nervilor, anxietății de a nu ma simți niciodată înțeles. Da, neintes, aceasat simtire ce sa napusteste asupra mea indiferent de cat as vorbi ușor, calm, la ritm constant, nici prea grav, nici prea subțire, nici prea frustrat, nici prea umplut de extaz, oricat de des as pune minus între identitatea mea și emoția furibundă, incat să-mi dea egal în același timp 1, 2, 3, infinit; să incerc in zadar sa tind spre un absolut, sau, mai bine zis, când gândurile mele nu-mi mai sunt dictate de emoție, să fiu EU și doar eu, fara desartaciune, fara gol. Dar totul este în zadar. Este greu, este absolutism, este iluzia mea că voi fi putut vreodată să scap de această voce. Însă toată gălăgia, acest distors neîncetat, trecut prin zeci de pedale, lămpi și amplificatoare, acest filtru, colorat, brăzdat și imaculat, m-ar fi căutat pe parcursul întregii mele existențe. Este pădurea întunecată, plină de spânzurați, acoperită de o brumă violet-albăstruie completă; un strat alb-verzui deasupra-i, fără prea mult orizont. Este ceața de scheleți ce aleargă fără oprire după mine. Îmi prezic moartea, îmi prezic suferința, umbre peste umbre, din ce în ce mai dese și furtunoase. Ploi zdrobite în aur, în pământ, în flori, în ochi, în tot. Urlete, zbierate, leoparzi fugind, păianjeni purtându-și acele asemenea unui ceasornic prea larg dispus pe întreg învelișul scoarței sufletului meu. Totul este spaimă, este înfricoșător, este rece, este fierbinte, de beton, lovind, surâzând și apoi omorând, renăscând ca un balaur cu zeci de capete, care mai de care mai ascuțite, cu forme care mai de care mai tăioase: săbii năluce, dinți zgribuloși, o pădure a destinului întunecat, a morții.

Asta este sufletul meu, asta sunt eu când mă ascund; eu, el, noi. Este Alex, care se lasă purtat de vocea fricii, nemaivând pic de răgaz să respire, să se lase să fie, să fie, să fie, să fie..Ajutor! Asta se aude, aste tipete, întrepatrund nasturii camasii de fortă în care m-am purtat. Mă eliberez, mă las să fiu. Respir, înghit, cern, scriu, pretind dezmat, reverie, împlinire, autenticitate, sine.

Nu renunț. Las să urle. Aud, înțeleg, pătrund, cuprind și relaxez apasatoarea și eminenta moarte. O las să vină, să mă lovească, să-mi ucidă tot, să mă paralizeze, să-mi taie simțurile, natura și instinctul. Iar când această galagie își atinge apogeul, când culmea acestei suferințe își atinge limitele, infinitul devine posibil. Virtutea, moralitatea și respectul își asumă noi dimensiuni, prind aripi, colțurile le dispar, se expandează, le crește viteza, devin lumină și ajung chair mai rapidă decât dansa. Visurile și năzdrăvăniile cele mai îndepărtate încorporează realitatea. Realul își pictează fundalurile în spatele acestor chemări, când las loc umbrei să se deschidă, să se bucure de lumină, să nu tacă, ci să plângă, să se descarce, să nu fugă, ci să-și manifeste toate bucățile, toate fețele, să fie ea însăși. Și umbra și lumina reușesc să coexiste, să coexistăm în întregul spectru al vieții.

Mă las să fiu bucuros, fericit, împlinit, chinuit, tăiat și măcinat, atras, intrigat și obligat, subjugat, răpus și dominant, fiecare prefata, fiecare suferință, să trăiască, să iasă, să accelereze necontenit în acest schimb al frumosului și al vieții.