300m până la mine însumi: Siddhartha de Hermann Hesse

Îmi era așa frig. Și un somn profund pătrunsese în cotloanele trupului meu. Aș fi vrut să mă trântesc pe cea mai apropiată bancă de pe stradă, să mă las pătruns de acea greutate ușoară, plăcută, pe care o simte omul imediat înainte să adoarmă. „Nu pot, sunt în mijlocul străzii! Of, Doamne, și mai e ceva!” Mă simt complet înăbușit de gândurile mele monotone, fricțiunea vieții cotidiene: „ce fac mâine, ce mai trebuie să bifez?” Și parcă sufletul meu se afla sub o cupolă de fier, imposibil de înlăturat.

Îmi reamintesc totuși de această carte, Siddhartha, cu coperta ei verzulie și solzii galben-aurii ce se scurgeau pe marginile feței sale, alături de un mic călugăr simpatic și drăgălaș stăruind în mijlocul imaginii. Recunosc, o văzusem de mult pe rafturile Cărtureștiului, privind prin mine, văzând în persoana mea o nouă cale a devenirii; dar nu a fost nicicând prea gălăgioasă. Doar aștepta acolo cuminte, șireată, să fie luată și redescoperită. "Doamne, ce frumos!"

„Dar n-are absolut niciun sens, Alex. Ești rupt în gura de somn, e nouă jumate’ noaptea... Hai, Alex, nici măcar nu mai ai timp să o cumperi. Închid la zece, hai odată la culcare! Ajungi pe ultima sută de metri, las-o, gata, hai că nu mai am chef!”

Însă alegoric, asemenea unei călătorii inițiatice pe care protagoniștii cărților lui Hesse o parcurg înspre a se alinia cu destinul lor, îndrăznesc să trec peste bariera propriilor mele „complexe” și mă îndrept spre centru să o cumpăr, temător, însă cu o oarecare presimțire; va fi ceva de neuitat.

Ajung la 21:55 în fața librăriei.

- Noi acum închidem, să știi, se mândri casierița. Avea un zâmbet prelung, dar ceva în privirea ei îmi inspira neîncredere.

Și se aplecă ea, zăbovind la ceva aparatură obscură de sub ghișeu, și imediat zbor la raftul cu cărți. Pașii mei repezi uitară acum complet de neliniștea pe care am avut-o înainte cu un sfert de ceas. Undeva în mine, simțeam că alerg spre un sens înălțător, către începutul unei noi vieți, o luptă sfâșietoare cu mine însumi și cu Timpul.

- Știu exact unde este cartea! am strigat.

Și o văd: singură și liniștită, cu coperta ei strălucitoare, cu marginile ei blonde, cârlionțate. Inima îmi tresare, încât, pentru o clipă, parcă cerul și pământul, viața și moartea se contopesc într-un singur loc, stelele de pe cer le văd prin tavan cum se alătură una celeilalte, proiectând prin razele lor puternice un punct infim: „Asta îți este calea.”

Cu mândria și orgoliul cât Marea Moartă, ridic mâna asemenea unui Ulise ce iese învingător în lupta sa cu destinul. Îi arăt casieriței ecranul telefonului meu prăfuit, aproape stins. 5% baterie:

- La 22:00, draga mea. Unde te grăbești?
Pe telefon scria 22:02...

Ies voios din librărie. În jur, liniște. Doar o mașină cu farurile ei galbene, precum un soare, mai luminează câmpiile centrului vechi, iar o ploaie mută, cu stropi greoi ca de nea, începe acum să se prelingă pe pietrele reci ca de lut. Uit de mine și de tot. Emoționat, scot semnul de carte și mă holbez la ceea ce avea să devină, pentru următoarea săptămână, o viață alternativă, complet disparată de canoanele lumii trupești. Și uite că începe:

„Siddhartha lua parte încă de multă vreme la discuțiile înțelepților (…) Începuse chiar să priceapă a-l ști în străfundurile ființei sale pe Atman Indestructibilul, cel de o ființă cu Cosmosul... (...) nu va fi să devină un brahman oarecare, nici un leneș oficiant de jertfe, nici un lacom neguțător de incantații magice.”

În mintea și imaginația mea, în ochii sufletului ce își deschiseseră după mult timp pleoapele înspre a contempla asupra propriei neliniști, am realizat că nu voi fi citit doar povestea unui Siddhartha; abia după mult timp am înțeles că Siddhartha Gautama era de fapt numele lui Buddha înainte de a se ilumina. Voi lua parte la o călătorie în propria ființă!

„Nu erau zeii cumva niște creaturi plămădite la fel ca mine și ca tine, supuse Timpului, deșarte?”

Bine, bine, șefule. Deci ce îi fac eu lui Siddhartha ăsta? Zi-mi și mie despre ce e aici, tati. Ce se întâmplă, la ce mă pui să citesc toată întortocherea asta de articol?

Cartea lui Hesse reușește printr-o narațiune scrisă cu atâta iscusință să releve ideile îndepărtate despre spirit, sens și experiență ale culturilor orientale.

Devenirea lui Siddhartha începe de când era tânăr, adolescent. Trăiește constrâns de exigențele vieții de brahman, prima și cea mai înaltă castă sacerdotală din hinduism, cei care aveau ca rol predarea și revelarea textelor sacre (Vedele hinduse), cei care promovau contemplarea vieții și a naturii, starea meditativă susținută de celebrul „AUUUMMMMM”. Foarte repede însă, chiar și de profunzimea acestor modele spirituale, protagonistul caută să se lepede. El vrea să urmeze o nouă chemare mai înaltă a sufletului, să își dezvolte propria școală de gândire și simțire, adaptată arhitecturii lui lăuntrice, unicității sale, sinelui său.

Deci este un text religios? Nu, nu este deloc un text religios, ci este un parcurs inițiatic, un „Alchimistul” (Paulo Coelho) pe steroizi, unde sinele și spiritul sunt dezvăluite nu atât prin învățătură, cât prin experiență, greșeală, mizerie, sărăcie și suferință. Siddhartha le va fi căutat pe toate, pe rând, însă doar un SINGUR ADEVĂR ABSOLUT - ba cunoașterea, ba experiența, ba ascetismul, ba hrănirea instinctelor. Va realiza însă, într-un final, că scopul ultim nu este UNUL SINGUR, nu este un punct static, un „obiectiv”, ci că sensul vieții sale devine un proces fluid, constant, ce urmărește integrarea și acceptarea tuturor nuanțelor și aspectelor constitutive ale dimensiunii sale umane înspre a atinge completitudinea și unitatea.

„Acum înțelegea ce însemna, de fapt, înțelepciunea, care era țelul îndelungatei sale căutări. Nu era nimic altceva decât o disponibilitate a sufletului, capacitatea și arta secretă prin care, prins de iureșul vieții, poți gândi ideea unității, poți simți Unitatea și o poți inspira, o poți trăi.”

Ca o interpretare dată de mine concepțiilor lui Hesse din această carte, omul ajunge el însuși doar prin unificarea tuturor fațetelor sinelui. Nu există, într-un sens propriu, un Alb și un Negru, o puritate în contrast cu murdăria, o divergență între categoriile morale - Binele și Răul. Universul doar există, realitatea doar este, fără definiții sau teoretizări. Prin suprapunerea și înlăturarea tuturor prejudecăților, pe care societatea i le-a prescris individului pentru a sistematiza o realitate extrem de complexă, ființa umană reușește să trăiască sacrul, să-și releve și să se alinieze cu Adevărul, cu natura sa cea mai pură, sau, exprimat într-o cheie jungiană, să atingă individuația. (Un aspect-cheie în a înțelege opera lui Hermann Hesse este faptul că scriitorul a fost profund influențat de teoriile lui Carl Gustav Jung, psihologul elvețian ce a pus fundația unei noi viziuni asupra psihicului, fondatorul psihologiei analitice.)

Așadar, când am terminat cartea și am meditat, când m-am uitat din interior înspre interior, am remarcat o interesantă schimbare lăuntrică. Am conștientizat o revelare a unui sens mai înalt, care ajunsese să fie acoperit, parcă ascuns de forța Timpului, de monotonia și vulgaritatea vieții moderne și tehnologizate. Am înțeles, de asemenea, că este sănătos, chiar recomandat, să mă las purtat de instinct, să gust din toate aspectele vieții, deoarece cunoașterea, se realizează nu doar unidimensional, prin lectură sau artă, ci prin experimentarea „pe persoana fizică” a tuturor tainelor și misterelor universului - a fricilor și bucuriilor, a superficialității și profunzimii - fără preconcepții și judecăți de valoare.

Hermann Hesse a fost și continuă să fie pentru mine o călăuză, un creator pur, perfect și sincer, un exemplu de originalitate și spiritualitate. Acesta reușește să îl poarte pe cititor către el însuși, urcându-l pe culmile propriilor lui fantasme, înspre a-l ajuta să înțeleagă că viața, chiar și trăită uneori prin prisma unor lecturi, devine nu atât o cursă, cum ne prescrie lumea, cât o călătorie către devenire, unde Divinitatea se relevă prin fiecare element al universului.