Despre Siddhartha de Herman Hesse

Îmi era așa de frig. Și un somn profund pătrunsese cotloanele trupului și minții mele. Aș fi vrut să mă trântesc pe cea mai apropiată bancă de pe stradă, să mă las pătruns de acea greutate ușoară, plăcută, ce o simte omul imediat înainte să adoarmă. „Nu pot, sunt în mijlocul străzii! Of, Doamne, și mai e ceva!” Mă simt complet înăbușit de gândurile mele monotone, fricțiunea vieții cotidiene: „ce fac mâine, ce mai trebuie să învăț, la cât am mâine meditația la română, dacă ne ascultă la geografie?” Și parcă sufletul meu se afla sub o cupolă de fier, imposibil de înlăturat. Îmi reamintesc totuși de această carte, Siddhartha, cu coperta ei verzulie și solzii galben-aurii ce se preling pe marginile feței sale, un mic Buddha simpatic și drăgălaș stăruind în mijlocul imaginii acestei creații de neuitat. Recunosc, o văzusem de mult pe rafturile Cărtureștiului, privind prin mine, văzând în persoana mea o nouă cale a devenirii; dar aștepta acolo cuminte, șireată, să fie luată și descoperită, redescoperită însă nu doar de mine, ci de sufletele înlănțuite ale oamenilor de pretutindeni. Doamne, ce frumos!

„Dar n-are absolut niciun sens, Alex. Ești rupt în gura de somn, e 9 și jumătate noaptea... Hai, Alex, nici măcar nu mai ai timp să o cumperi. Închid la zece, la dracu, hai odată la culcare! Ajungi pe ultima sută de metri, las-o, gata, hai că nu mai am chef!”

Însă alegoric asemenea unei călătorii inițiatice pe care protagoniștii cărților lui Hesse le parcurg înspre a se alinia cu sensul lor, astfel îndrăznesc a trece peste bariera propriilor mele „complexe” și mă îndrept spre centru să o cumpăr, temător, însă cu o oarecare presimțire; va fi ceva de neuitat.

Ajung la 21:55 în fața librăriei.

-Noi acum închidem, să știi, se mândri casierița. Avea un zâmbet prelung, dar ceva în privirea ei îmi inspira neîncredere.

Și se apleca ea, zăbovind la ceva aparatură obscură de sub ghișeu, și imediat zbor la raftul cu cărți. Pașii mei repezi uitară acum complet de neliniștea ce am avut-o înainte cu un sfert de ceas. Undeva în mine, simțeam că alerg spre un sens înălțător, către începutul unei noi vieți, o luptă sfâșietoare cu mine însumi și cu Timpul.

-Știu exact unde este cartea! Am strigat.

Și când o văd singură și liniștită - cu coperta ei strălucitoare, cu marginile ei blonde, cârlionțate -, inima îmi tresare, iar pentru o clipă cerul și pământul, viața și moartea se contopesc într-un singur punct, stelele de pe cer, le văd parcă prin tavan cum se alătură una celeilalte, proiectând prin razele lor puternice un singur punct infim - întrevederea divinității în profan: „Asta îți este calea.”

Cu mândria și orgoliul cât Marea Moartă, ridic mâna asemenea unui Ulise ce iese învingător în lupta sa cu destinul. Îi arăt casieriței ecranul telefonului meu prăfuit, aproape stins. 5% baterie:

-La 22:00, dragă mea. Unde te grăbești?
Pe telefon scria 22:02...

Ies voios din librărie. În jur, liniște, doar o mașină cu farurile ei galbene, precum un soare, mai luminează câmpiile centrului vechi, iar o ploaie mută, cu stropi greoi ca de nea, începe acum să se prelingă pe pietrele reci ca de lut. Eu uit de mine și de tot. Emoționat, îmi iau inima-n dinți, scot semnul de carte și mă holbez la ceea ce avea să devină, pentru următoarea săptămână, o viață alternativă, complet disparată de canoanele lumii trupești. Și uite că începe:

„Siddhartha lua parte încă de multă vreme la discuțiile înțelepților, exersa împreună cu Govinda lupta retorică, arta contemplării și meditația profundă. Începuse chiar să înțeleagă cum trebuie să rostească cuvîntul cuvintelor, mantra AUM, cum să se pătrundă de el cu toată ființa în timpul inspirației și cum să-l scoată din sine în timpul expirației, încordîndu-și sufletul și aureolîndu-și fruntea cu strălucirea unei gîndiri limpezi. Începuse chiar să priceapă a-l ști în străfundurile ființei sale pe Atman Indestructibilul, cel de o ființă cu Cosmosul... (...) Căci Govinda știa: acesta (Siddhartha) nu va fi să devină un brahman oarecare, nici un leneș oficiant de jertfe, nici un lacom neguțător de incantații magice, nici un orator încrezut, sec, nici un preot răutăcios, șarlatan și nici o oaie proastă și supusă în turma celor mulți... Iar el, Siddhartha, nu știa ce e aceea bucurie, nu știa ce e aceea plăcere... din sorbirea învățăturilor bătrînilor brahmani îl năpădeau visele și neliniștea ce sălășluiau în sufletul său... ele nu-l vor potoli, nu-l vor sătura, nu-i vor fi îndestulătoare.”

În mintea și imaginația mea, în ochii sufletului ce își deschiseseră după mult timp pleoapele înspre a contempla asupra propriei neliniști a sufletului, am realizat că nu voi fi citit doar povestea unui Siddhartha; da, abia după mult timp am înțeles că Siddhartha Gautama era de fapt numele lui Buddha înainte de a se purifica. Voi lua parte la o călătorie în propria ființă!

„Nu erau zeii cumva niște creaturi plămădite la fel ca mine și ca tine, supuse Timpului, deșarte?”

Bine, bine, șefule. Deci ce îi fac eu lui Siddhartha ăsta? Zi-mi și mie despre ce e aici, tati. Ce se întâmplă aici, la ce mă pui să citesc toată întortocherea asta de articol?

Cartea lui Hesse reușește cu atâta iscusință, printr-o narațiune, nu neapărat simplă ca formă, să releve ideile îndepărtate despre spirit, sens și experiență ale culturilor orientale.

Spun că nu este neapărat simplă ca formă, căci textul devine pe alocuri alambicat ca frazare, repetitiv, însă tradus (slavă vouă, George Guțu și Adriana Rotaru) cu atâta măiestrie, încât densitatea cuvintelor, rima lor, fluiditatea devin o experiență pătrunzătoare întru sine. Citind romanul, ajungi la impresia că cel ce scrie trăiește o dată cu tine revelația, că prin fiecare frază, schimbare de ton și paragraf, scriitorul și traducătorul se adâncesc ei înșiși în noi străfunduri ale sufletului, parcurg ei înșiși mitul inițierii înspre a pătrunde noi tărâmuri ale existenței și conștiinței.

Devenirea lui Siddhartha începe de când era tânăr, adolescent. Trăiește constrâns de exigențele vieții de brahman, prima și cea mai înaltă castă sacerdotală din hinduism, cei care aveau ca rol predarea și revelarea textelor sacre (Vedele hinduse), cei care promovau contemplarea vieții și a naturii, starea meditativă susținută de celebrul „AUUUMMMMM”. Foarte repede însă, chiar și de profunzimea acestor modele spirituale, protagonistul caută să se lepede. El vrea să urmeze o nouă chemare mai înaltă a sufletului, să își dezvolte propria școală de gândire și simțire, adaptată arhitecturii lui lăuntrice, unicității sale, în fine, sinelui său.

Deci este un text religios? Nu, nu este deloc un text religios, ci este un parcurs inițiatic, un „Alchimistul (Paulo Coelho)” pe steroizi, unde sinele și spiritul sunt pătrunse nu atât prin lectură și învățătură, cât prin experiență, greșeală, mizerie, sărăcie și suferință. Siddhartha le va fi căutat pe toate, pe rând, un SINGUR ADEVĂR ABSOLUT - și cunoașterea, și experiența, și ascetismul, și hrănirea instinctelor - realizând într-un final că scopul ultim nu este UNUL SINGUR, nu este static, un singur obiectiv simplu, ci un proces fluid, constant, ce urmărește integrarea și acceptarea tuturor nuanțelor și aspectelor constitutive ale dimensiunii sale umane înspre a atinge completitudinea și unitatea.

„Încetul cu încetul, în Siddhartha înflorea și se rodea gândul că acum înțelegea ce însemna, de fapt, înțelepciunea, care era țelul îndelungatei sale căutări. Nu era nimic altceva decât o disponibilitate a sufletului, capacitatea și arta secretă prin care, prins de iureșul vieții, poți gândi ideea unității, poți simți Unitatea și o poți inspira, o poți trăi. Încetul cu încetul înflori în lăuntrul său această unitate, ea se răsfrângea pe chipul de copil bătrân al lui Vasudeva, întruchipând Armonia, conștiința despre eterna perfecțiune a lumii, zâmbetul, Unitatea”

Astfel, am înțeles că omul devine Om prin experiența completă, atât prin înălțarea spiritului, cât și a trupului, prin încercare, prin a asculta constant și repetat chemările sufletului. Este sănătos, este uneori chiar recomandat a mă lăsa purtat mult prea extrem de „mizeria” și vulgaritatea Timpului istoric (vezi Mircea Eliade), a ridica uneori cu nerușinare profanul în slăvi, toate acestea însă înspre a ajunge să trăiesc sacrul și divinul. Omul devine el însuși prin unificarea tuturor fațetelor sinelui; nu există, într-un sens propriu, în univers un Alb și un Negru, o puritate în contrast cu murdăria, o divergență între categoriile morale - Binele și Răul. Universul doar există, realitatea doar Este, fără definiții sau teoretizări. Prin suprapunerea și înlăturarea tuturor acestor categorii dihotomice, pe care i le-a prescris societatea individului pentru a sistematiza o realitate extrem de complexă, ființa umană reușește a trăi sacrul, a-și releva și a se alinia cu Adevărul, cu natura sa cea mai pură, sau exprimată într-o cheie jungiană, a atinge individuația.

Da, individuația, căci un aspect-cheie în a înțelege opera lui Herman Hesse este faptul că acesta a fost un scriitor profund influențat de teoriile lui Carl Gustav Jung, psihologul elvețian ce a pus fundația unei noi viziuni asupra psihicului, fondatorul psihologiei analitice: modelele arhetipale - Anima, Animus, Umbra etc. -, confluența dintre Ego (Eul conștient) și Sinele Autentic (Materialul psihic inconștient), integritatea și indivizibilitatea conștiinței individului, Inconștientul Colectiv.

Procesul de individuare în psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung reprezintă dezvoltarea psihologică prin care un individ își realizează potențialul unicat și devine un întreg distinct de psihologia colectivă. Jung definea acest concept prin următorul citat esențial din lucrarea Tipuri psihologice (Opere Complete, Volumul 6): „Folosesc termenul de «individuare» în sensul acelui proces care produce un «individ» psihologic, adică o unitate separată, indivizibilă, un întreg.”

Influențele lui Jung sunt extrem de vizibile în toate lucrările sale, dar asta merită cu siguranță un articol dedicat doar acestui subiect.

Așadar, când am terminat cartea și am meditat, când m-am uitat din interior înspre interior, înspre mine, am remarcat o interesantă schimbare lăuntrică. Am conștientizat o revelare a unui sens mai înalt, pe care tot timpul îl simțisem și eu, și, cu siguranță, și tu, la un moment în viață, dar care, cu timpul, însă, a ajuns să fie acoperit, parcă ascuns de forța Timpului, de monotonia și vulgaritatea vieții moderne și tehnologizate. Și am înțeles, de asemenea, că este perfect normal, chiar sănătos, să gust din toate aspectele vieții, deoarece cunoașterea, înălțarea spiritului, se realizează nu doar unidimensional, prin lectură și artă, ci prin experimentarea „pe persoana fizică” a tainelor și misterelor universului, a fricilor și bucuriilor, a superficialității și profunzimii, fără preconcepții și judecări de valoare din prealabil.

Herman Hesse a fost și continuă să fie pentru mine o călăuză, un creator pur, perfect și sincer, un exemplu de adâncire în creație și de originalitate ce dezvăluie redescoperirea sinelui, experiențele relevatoare ce îl pun pe om față în față cu perla sa - cu sinele lui autentic, cu manifestarea instinctelor, cu libertatea de gândire și exprimare, cu un sens mai profund al vieții lui, cu condiția creatorului și a omului modern. Hesse reușește să îl poarte pe cititor către el însuși, urcându-l pe culmile propriilor gânduri și trăiri, înspre a înțelege că viața, chiar și trăită uneori prin prisma acestor lecturi, devine nu atât o cursă, cum ne prescrie capitalismul, cât o călătorie, unde universul se relevă prin fiecare element al său, că divinitatea nu constă în miracol și extrem, ci în experiența zilnică, contemporană, în profan, dar conștientizată cu ochiul inimii doar de cel ce ascultă de el însuși și de sufletul lui.