Ce vrei să devii când vei fi mare?

Mi-am pus odată o întrebare, pe când marea și cu soarele se prefaceau în floare, pe când zumzetul albinelor dădea în colț de știre, că regretul nu apare din zori până în zile.

Eram mic, pierdut în bucurie, în reveria unor momente în care ființa mea era, exista în pura ei formă, fără judecată, fără critici. Nu vedeam șarpele drept veninos sau soarele drept prea scaldat în lumina ce părea să îmi bucure inima prin puru-i existență. Așa eram eu, timid față de frică și deschis față de experiență; voiam să încerc, să descopăr, să înțeleg, să mă las folosit de tăgâda nemiluitoare a creației și a cunoașterii, să mă uit în sus spre stele și să îmi zâmbească cu chip astral, să mă facă să înțeleg ce nu vreau să pierd, ceea ce îmi este cel mai de preț – propria ființă îndreptată spre cunoaștere.

Și așa ajung să mă întreb: Ce vrei să devii când vei fi mare?

Ei bine.... Mai stai un pic.

Mi se pare absolut fascinant cum noi, această societate, pierdută de lume și de stele, ajungem să îi credem pe copii drept aceste ființe firave, pe care noi constant avem să le învățăm ceva, cărora noi avem să le dăm mereu lecții, să le povestim cum stă cu lumea, cu existența, cu fericirea, cu ființa, cu crezul, cu credința și cu sufletul; căci noi suntem plini de noi înșine, din lipsă, din voluptatea unor mari neîncetate ce se plimbă de colo în colo prin sinele nostru și caută să ne strige din adâncuri, cât de profund ne irosim potențialul pentru niște povești dictate de alții.

De cine? De cei din jurul nostru, care s-au crezut asemenea de vrednici să ne predea cum stă cu existența pe acest pământ, în așa măsură în care pasăm această cunoaștere universală și nepierdută copiilor noștri și le spunem ce e rău și ce e bine.

„Tu nu te întreba și socoti, căci am socotit noi deja pentru tine. Dacă ne crezi, te vei alătura nouă, te vom iubi, te vom regăsi, îți vom vedea, într-adevăr, ființa aceea așa de pură și de frumoasă, dar doar prin spectrul potențialului tău raportat la ceea ce credem noi, și doar noi, că ai putea însemna pentru lumea asta. Și o vom reclădi după chipul nostru. Te vom duce să fii pierdut în adâncurile propriilor mări, înecat în propriile griji, create, ghici, de cine? Tot de noi!"

Căci de voi, copiii, nouă, adulților, ne este, real, frică. Ne este frică că ați putea să ne dați voi niște lecții!

Iar unii mai compatrioți așa ar spune că: „Da, șefule, ce lecții, afurisitule, să-mi dea un pustan de 3 ani, care nu știe nici șireturile să și le lege, nici crezul să-l pronunțe, nici numele să și-l strige, nici chipul să și-l asume? Ce poate să-mi predice o astfel de ființă așa neajutorată și neînțeleasă? Căci eu m-am înțeles, m-am înțeles atâția ani cu libertatea și fericirea, în spate, să tot fie 10, 20, 30, ori chiar și 60 de ani, de clipe, de zbuciumuri, care, ce să vezi, au dus la împlinirea mea așa totală." Pe scurt: „Nu oul învață găina, ci găina îl învață pe ou." Hai, lasă-mă în pace să fiu în continuare fericit.

Însă oare așa să fie? Nu fac apel la ce ar fi vrut Nietzsche să înțelegem despre ce înseamnă a fi copil când ești adult, a ce a vrut să demonstreze Jung prin cele mai roșii cărți ale sale, ci la pierderea rațiunii, la pierderea acestei dihotomii seci, în care ne sustragem zi de zi, oră de oră, propriei conștiințe; acest rău și bine, aceste „frică și curaj", în care prea poate ne pierdem pe noi înșine, în așa fel în care ajungem să nu știm ce este gri și ce este maro, căci noi știm doar ce este negru și ce este alb.

Ok, bun, și ce treabă are asta cu: „Ce vrei să devii când vei fi mare?" Eu sunt deja mare și știu ce vreau să fiu. Vreau să fiu doctor, IT-ist, avocat. Acestea sunt meseriile viitorului; acestea sunt ceea ce am nevoie acum, aici și peste zeci de ani, și nimic de pe planetă nu mă va face să cred altceva. Sunt fericit cu cine sunt, căci nu am cum să fiu supărat și dezamăgit de cineva pe care nici măcar nu cunosc!

Căci dacă mi-aș pune mai multe întrebări, Doamne ferește, poate chiar aș ajunge să realizez nerealizatul, că viața asta îmi este și mi-a fost, de fapt, atât de scurtă și pierdută și că m-am complăcut în idei monosilabice, care au fost dictate cu atâta mare maiestrie de niște minți mai întunecate, de propriul suflet, de propriul lor interes, de măștile lor obscure, de lumina rembrandiană, ale căror triunghiuri colțuroase dintre ochi îi făceau ca perfecțiunea formelor lor să pară tăios de frumoasă în sinele lor, acești oameni care mereu au crezut că știu ceea ce este adevărul, căci au crezut în adevărul adevărat dintr-o lume neadevărată.

Bun, deci ce vrei să devii când vei fi mare? Politician, avocat, pompier, astronaut! Nu, nu, nu, ok... poate că luminarea sufletului își are propriile consecințe, cum ar fi, să dea visului omului glas să creadă, să creadă în sine și în dorințele lui cele mai frumoase și inocente, dar și astea sunt inundate de preceptele ce ți-au fost de secole dictate.

Eu nu te-am întrebat deci: „Din ce vrei să îți câștigi existența", ci te-am întrebat: „Ce vrei să devii?", căci devenirea nu este sinonimă cu activitatea, cu acțiunea care o să îți permită să alimentezi nevoile toxice ale unei societăți centrate pe tranzacții, pe schimb de valoare, pe „tu ești mai valoros decât mine, eu sunt mai valoros decât tine"!

Eu te întreb ce vrea ființa aceea pură și nestrâmtorată de dorințele altora să fie, ce vrea copilul acela mic și liniștit, frumos și fascinat. Ce voia zâmbetul acela inocent să spună despre tine și despre dorințele și bucuriile tale, și nu întreb ce ascundea, căci tu, dragule, nu aveai nevoie să ascunzi nimic, copil frumos, nu aveai nevoie să pretinzi nimic în primii ani, doar existai prin pura ființă a ta. Galbenul nu era galben, și albastrul albastru, cerul nu era cer și floarea nu era floare. Ele erau toate în aceeași unitate și în același timp, precum copilul din tine era în unitate cu el însuși, cu propriile dorințe, fascinații, nevoi și aspirații.

Nu te întreb unde vrei să te încadrezi, ce categorie socială vrei să întrunești, unde pe această piramidă interminabilă vrei să urci, câți oameni să tai, câte suflete să străpungi, câte zâmbete să pierzi, ci te întreb: „Cine vrei să fii tu, cu ființa ta, cu persoana ta, cu chemarea ta, din interiorul tău?"

„Ba, vere, lasă-mă că mai am 2 pagini de poli... n-am chef de descoperiri din astea filosofice!"

Dar pentru cine faci acele zece pagini scrise de alții, pentru ce înveți tot ce a acumulat existența umană în miile de ani de existență? Ce întrebare te-a măcinat și i-ai găsit răspuns? Cărei alte întrebări, în afara de „cum o să îi mulțumesc pe alții", „cum o să mă fac iubit", „cum o să mă încadrez în ostilitatea și perfecțiunea, funcționalitatea și eficiența acestei lumi în care trăiesc și în care trebuie să mă regăsesc, în care nicidecum nu pot să mă găsesc, ci trebuie să mă regăsesc și să mă reinventez continuu pentru a putea câștiga, pentru a putea avea, pentru a putea strânge, mult, mult, teancuri verzi și irosiri de suflet, căci așa mă pot valida eu pe mine, căci așa cred că sunt și trăiesc, când iau de la alții și îmi dau mie."

Însă nu am răspuns, fiindcă nu există răspuns, să fie prea bine un final stil Nolan în care, poate, regizorul a îmbrăcat lipsa sa de chef într-un mister haotic. Da, poate că m-am și plictisit a mai scrie, dar și se prea poate ca tot ce ofer acum să fie doar informație, să fie simțire pe care tu o integrezi, o transpui, o trăiești, dar pe care o uiți.

Căci răspunsurile mereu o să fie uitate, dar întrebările niciodată nu vor putea fi părăsite. Întrebările vin din natura noastră - din curiozitatea puerilă cu care ne-a înzestrat mama natură. Răspunsurile au venit de la mințile limitate, prea înfricoșate de ce ar însemna să trăiești în neștire și în incertitudinea unei vieți certe.

Așa că... nu uita întrebarea asta, niciodată, nicicând. Începe cu tine și se termină tot cu tine, plasat într-un viitor incert, așa cum este și viața, și natura, și unitatea sufletului tău - incertă când o crezi și certă când o întrebi:

CINE vrei să devii când vei fi mare?