September 20, 2026
Când prietenul nu îți este alături când îți este cel mai greu, când trebuie să te întrebi de două ori înainte cum să-i răspunzi ca să nu te simți judecat, ori nici măcar nu îți mai răspunde timp de două săptămâni la un mesaj. Păi suntem prieteni? Da, da, normal, Doamne, dar cum să mă întrebi așa ceva?!? Da, corect, nebun eu să încerc să mă ridic la niște așteptări față de oamenii din jurul meu și Doamne ferește să aștept ca și ei să se ridice la niște așteptări și nevoi - și nu sunt idealist, poate doar devin mult prea selectiv și ancorat în mine când fac aceste decizii, însă oricât aș pune pe foaie, aș destăinui sau mi-aș pune întrebări, acestea nu sunt doar despre mine, ci și despre cel de lângă mine. Însă interesant... cel de lângă mine este o consecință a cum sunt eu.
Nu, în niciun caz. Nu sunt ciudați sau nesănătoși, nu sunt eu perfect, iar ceilalți trebuie să se ridice la standardele mele de perfecțiune; asta ar fi meschin, arogant, parșiv chiar. Doar că cine vreau eu să fiu și cine depun efort constant să fiu - ancorat în noi valori și percepții asupra persoanei mele - nu mai coincide în niciun chip cu cine eram înainte, așadar cu oamenii pe care eu atunci îi găseam ca fiind valoroși.
Când percepția asupra propriei persoane s-a schimbat de la „TREBUIE să fiu cel mai reușit profesional, să am bani, succes și medalii” către „AM NEVOIE să fiu un om liniștit și împăcat cu mine, cu ceea ce realizez, să am o familie frumoasă, experiențe iar toate acestea să le orientez către creație și ceilalți oameni prin bunătate”, m-am uitat pentru o clipă în jur și pur și simplu nimic nu mai făcea sens.
Sufletul îmi povestea dintotdeauna cum are nevoie de suflete bune în jurul lui, de oameni fericiți, calmi, îmbietori, care să se bucure de ei înșiși și de mine, fără interese meschine, fără neliniștea lipsei de aliniament, oameni ai căror valori sunt blândețea și descoperirea. Si totuși în jurul meu vedeam oameni pe care îi consideram ca fiind extrem de valoroși printr-o cu totul altă lentilă - cea prin care mă vedeam și pe mine: a performanței profesionale - si asa totul devine destul de logic...
Oare de ce, pe dinăuntru, inima îmi tresărea a gol, răsuna asemenea unui deșert de sticlă, complet transparent și invizibil. Oare de ce copilul din mine niciodată nu se simțea împlinit cu el însuși și cu oamenii ce îi are în jur, de ce, în ciuda faptului că strângeam și mai mulți și mai mulți „prieteni” în mine, tot singurătatea și durerea predomina? Păi nu așa am prieteni? Nu așa să mă simt în sfârșit înțeles și dorit de oameni?
Off, Alex, se pare că nu, se pare că nu așa te simțeai în siguranță cu tine și cu cei din jur! Se pare că nu ancorat numai în aceste valori din trecut te simțeai înțeles și într-un spațiu unde poți să fii cine îți dorești tu să fii. Iar de-a dreptul astfel nu iti puteai nici ASUMA RESPONSABILITĂȚILE de cuviință.
Pentru a mă putea simți cu adevărat împlinit cu relațiile mele și înspre a le putea, la rândul meu, oferi celor apropiați ceea ce au nevoie, am avut de realizat un aspect atât de simplu la rădăcină, atât de ușor, dar pe care pur și simplu nu l-am putut conștientiza și pune în aplicare decât abia acum. Tineti-va bine... e un pic mai alambicat:)
Am nevoie ca, în primul rând, eu să îmi ofer blândețe, înțelegere, ascultare și un spațiu de siguranță, am nevoie ca eu să îmi ofer acele activități și lucruri care mă bucură, am nevoie ca eu mai întâi să ascult de mine și să văd ce își dorește sufletul meu, încât oamenii din jur să nu îmi mai devină o ancoră, să nu mai fiu în dependență, să nu mai caut în ei ceea ce nicicând nu am putut găsi în propria persoană. Si alegerea celor care vor fi cu adevărat în viața mea devine astfel întreprinsă nu pe baza de frică și fugă de mine însumi (alimentata de compensarea lipsei de împlinire a unor nevoi sufletești fundamentale), ci din dorința reală de a avea acei oameni în jurul meu, care prin spectrul valorilor, comportamentului și înțelegerii lor se aliniaza cu mine.
Pfuai, grozav, șefule, iubește-te pe tine însuți și așa voi fi iubit de ceilalți! Frumos citat... Dar l-am citit și pe insta... de vreo 5 ori chiar. Pe bune?!? De asta m-ai adus să citesc toate astea?
Într-o mare măsură da! Însă oricât de simplu de pus în practică ar suna, cel puțin mi-a fost și îmi este al naibi de greu, căci a implicat a mă pune constant, zi de zi, la orice sentiment, în aceeași cameră a solitudinii alături de copilul mic din mine, cel care simțea pentru primele dăți toate acele trăiri si nu își putea purta singur de grijă, cel care se simțea profund nedreptățit și neînțeles, și a-i oferi acum ceea ce el pe atunci avea nevoie să primească.
Este un mușchi, este de-a dreptul un mușchi să stau eu cu mine, cu trăirile și cu gândurile mele, uneori să le las să curgă asemenea unui râu fără margini, iar alteori să stau cu ele în adevăratul lor chip, fie că sunt „hidoase”, fie că sunt „îmbucurătoare” și să le procesez prin a le lăsa să se manifeste la adevărata lor dimensiune. Când nu mai mă anesteziez cu social media, cu munca, cu scris, cu citit, când pur și simplu încerc să nu mai fug de mine de aceste trăiri copleșitoare, într-adevăr, deschid o imensă cutie a Pandorei plină de suferință și durere. Însă când alerg de ceea ce simt și nu stau cu mine, eu, de fapt, îi dau cu piciorul copilului care nici el pe atunci nu se simțea dorit și înțeles. Oare așa voiam să fiu tratat? Integrând trăirile și ascultându-mă exact cum aveam nevoie să fiu ascultat pe atunci, reușesc să văd durerea nu ca pe ceva „rău”, ci pur și simplu ca pe o constantă a sufletului meu de atunci. Iar astfel, ajung să știu ce îmi doresc de la ceilalți oameni și, implicit, ce îmi doresc de fapt de la propria persoană.
Doar că este al naibii de dureros să pierd acești oameni pe care i-am numit ani la rând prieteni, al naibii de greu să cobor, conștient de mine, din nou în acel puț înghețat al singurătății și să stau acolo pentru cine știe cât timp. Este îngrozitor. Iar procesul de a mă conecta cu oameni care chiar să aibă parte de aceste întrezăriri și valori și ei, la rândul lor, poate fi cu atât mai anevoios. Este un efort, este un efort real, și există o frică imensă în mine. Clar că nu toți oamenii o să dispară din viața mea; clar că o să mai existe spații de căldură și ființe la care din tot sufletul țin la ele, de a căror prezență mă bucur nemărginit și mă fac un om mai împlinit și bucuros și care se aliniază acestor valori. Dar majoritar... se prevestește o scurtă sau lungă (asta nu este doar în controlul meu) iarnă. Însă poate pentru prima oară, deși sună atât de înfricoșător și de neînțeles, ascult pentru prima oară de mine și de ceea ce îmi doream, poate că asta, alături de decizia acestui gap-year, este moartea măștii pe care am purtat-o atâta amar de vreme, înspre a construi real fundația unui Alex mai sănătos, orientat către spirit și devenire, aliniat și împlinit cu el însuși și relațiile sale.