Am fost un om mult prea crud

Am câștigat recunoaștere, respect profesional, curaj, bani și laude — „Doamne, Alex, câte faci! Doamne, Alex, ce șmecher ești!" — însă, în realitate, acestea erau doar vocile din capul meu, care căutau să umple sufletul redus și neîmplinit.

Proiectele cele mai mari, coordonările cele mai prestigioase, ce acum doar zac într-un document solitar, pentru care să fi fost gata să-mi fi dat și viața, dar care, privind în spate, este întru totul lipsit de orice însemnătate pe scara largă a timpului, au mascat, de fapt, imoralitatea și un suflet sângerând.

Am făcut oameni să sufere atât de tare prin modul meu de a mă comporta și de a acționa, căci, din păcate, în cele mai multe momente, oamenii aceia nu îmi erau oameni — însoțiți de propriile căutări, griji, fantasme, iubiri, nevoi și vise, regrete și destăinuiri, experiențe, lecții și învățături — ci simple trepte, fire de fân, pe care eu puteam să calc cu nerușinare pentru a-mi întregi și a atinge scopurile cele mai meschine. Vedeam oamenii aceia atât de reduși; recunoșteam doar acele atitudini și comportamente care mi-ar fi facilitat să mă ridic pe un piedestal și să mă văd deasupra tuturor, iar astfel m-am lăsat întru totul purtat către alienare, către frică, dispreț și regret față de cine sunt și de modul cum acționez.

"Am lăsat o impresie proastă celorlalți"... ce prostie! Nu am lăsat o imagine "proastă" celorlalți, deoarece asta ar însemna ca ceea ce ar fi pretins atitudinea mea să fi fost o minciună, o imagine neacordată realității. Dar, cu adevărat, din păcate, era o imagine veridică, prea obiectivă, o deschidere, o întrepatrundere limpede a sufletului meu de atunci. Am rănit oameni așa de tare și, în cele mai concrete și clare feluri, am fost, poate nu un Suflet rău, dar față de cei din jur, cu siguranță un om rău, preschimbat de ocara care izvora din atâta suferință, frustrare și neînțelegere — un om nebun, agresiv, nervos, sumbru, care nu își putea controla nervii. Nu mă justific cu nimic din toate acestea. Nu pot spune că regret din adâncuri ce am făcut, căci ar însemna să caut să mă întorc cu iscusință în trecut și să îndrept acele aspecte de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată. Însă eu cred totuși cu tărie că universul le-a rânduit așa și a făcut toate acestea cu un scop și o misiune prea perfect închegată, prea distins și rafinat aliniată, ca până și cele mai raționale minți să le poată percepe, fiindcă uneori e doar despre a asculta ce spune sufletul și instinctul. Și, precum acele situații și acei oameni au fost pentru mine niște lecții, niște indicații, semne și limbaje ale universului, tot așa, poate și eu am fost — ca simbol al frustrării, regretului și suferinței, al imoralității, nedreptății și egocentrismului — o lecție pentru persoanele din jurul meu.

Așadar, uitându-mă în retrospectivă, toate proiectele, cu care prea puțin mă mai regăsesc acum, mi-au fost, în primul rând, mai presus de aspectele profesionale și calitățile pe care prea des această societate le apreciază, lecții de moralitate. Am avut nevoie să înțeleg că în această viață, indiferent de ceea ce voi deveni pe orice plan material sau exterior — fie bani, faimă, recunoaștere, putere — da, bani mulți, zeci de sute de milioane, regrete profunde și neschimbabile, oamenii scandându-mi fără încetare numele — indiferent de orice realizare prea măreață sau veritabilă voi reuși să ating, voi fi un om gol, un suflet pierdut, un simbol al regretului și o manifestare profundă a vidului și deșertăciunii, dacă pacea sufletească — și ceea ce aș putea oferi celor din jur — iubirea — nu vor exista.

Așa că sper ca, în momentele când voi fi un lider, nu în percepția unei ierarhii prostești, ori a unei însușiri pe care să mi-o atribui eu singur cu nerușinare, ci din rânduiala firească a lucrurilor, să îi încurajez pe ceilalți să fie ei înșiși; pe scurt, să îi văd și să îi susțin în întreaga lor dimensiune și existență, să îi acopăr cu un norișor plăpând de dragoste și înțelegere, și nu să îi manipulez pentru a-mi servi scopurile, căci această simțire izvorăște din suferință, din întuneric și frustrare (aspecte pe care numai când le ascult și le conștientizez, le îndrept). Numai când voi susține oamenii din jur și le voi conștientiza și valida propriul potențial, când îi voi îndruma prin iubire și înțelegere spre a-și manifesta întru totul destinul și menirea, atunci voi fi fost un adevărat lider, căci, astfel, viața nu va mai fi despre mine și va ajunge a fi despre cum i-am ajutat pe cei din jur să devină, iar ceea ce va răsări din aceste inimi, nu va fi "creația lui Alexandru Grigore", ci va fi produsul sufletelor și năzuințelor celor mai fericite, împlinite și înțelese persoane — colegii mei.

Îmi pare rău față de toți oamenii pe care i-am redus la nimicnicie, i-am făcut să simtă regret, tristețe, supărare, frustrare — oameni pe care i-am transformat în niște ființe triste și înghețate, de la care am avut niște așteptări mult prea ridicate, nu la nivelul identității lor, ci la nivelul a ceea ce, parcă în percepția mea ștearsă și oarbă, erau obligați să presteze, asemenea unor roboți programați să îmi răspundă mie și numai mie la toate comenzile.

Îmi pare sincer rău față de toți cărora le-am greșit, față de toate chipurile frumoase și vii — unele chinuite și ele, la rândul lor, de propriile familii, experiențe și căutări — pe care eu le-am călcat în picioare cu atâta lipsă de stimă, doar ca să mă văd pe mine împlinit.